Am mers cu Dacia Duster Trophee Andros!

În premieră naţională, revista 4x4 şi site-ul www.4x4.ro au fost la Val Thorens pentru a face câteva tururi de pistă cu Dacia Duster, prezentată recent la Paris. Ca pilot l-am avut chiar pe celebrul Alain Prost, pilotul Duster pentru sezonul 2009-2010. Senzaţiile sunt greu de descris în cuvinte!

Dacă dăm la o parte epoca pre `90, Dacia este la prima participare oficială într-o competiţie de o asemenea anvergură europeană, Duster urmând să concureze cu echipe de uzină precum Skoda, dar şi cu echipaje private deosebit de puternice care aleargă pe Toyota, BMW, Ford sau Fiat. Într-o perioadă premergătoare lansării primului SUV din istoria mărcii, Dacia construieşte un capital de imagine important prin asocierea cu Alain Prost, de patru ori campion mondial în F1, o legendă a sportului cu motor, care participă la cursele pe gheaţă din 2003. După şase sezoane cu Toyota, Alain Prost a semnat în acest an cu Dacia, de care va rămâne alături până în 2010.

Primul weekend de test pentru Duster Trophee Andros a însemnat pentru 4x4 şansa de a fi copilot cu Alain Prost la primele ieşiri ale maşinii pe circuitul de gheaţă de la Val Thorens. Un circuit de gheaţă ce poartă denumirea oficială de „Circuit de glace Alain Prost” un loc unde fostul campion mondial are propria academie de pilotaj.

Prost apare lângă maşină, zâmbeşte, încercăm să ne strângem mâinile însă nu reuşim. Eu legat în centură, el minion cum e nu ajunge până la mine peste scaunul din stânga al maşinii. Aşa că mă bate pe cască întrebându-mă dacă sunt gata. Prost apasă un alt buton negru, şi motorul din ceafa noastră începe să bolborosească gutural. Spre surprinderea mea, ralantiul e fixat la 1.750 de rot./min.

Prost pleacă foarte lent de pe loc, de ai zice că e şofer de limuzină prezidenţială. Ajungem pe porţiunea de gheaţă, mai facem câţiva metri, după care abia acum luăm startul. E ca şi cum cineva te-ar pune într-o sanie şi ţi-ar da drumul la vale în prăpastie. Asta e senzaţia care îmi vine în minte. Stomacul se apropie de şira spinării, mă uit la Prost cum dă din secvenţială 2, 3 şi pentru câteva momente treapta 4, după care mă prind că urmează un „ac”. Mă înfig în picioare, el în frână şi retrogradează instantaneu în 1, după care accelerează violent şi se joacă şi cu direcţia, pentru a arunca maşina de-a latul.

Aproape că nu frânează, însă maşina se propteşte în anvelope – nişte rotiţe înguste precum cele de pe motocicletele enduro, dar cu ţinte de peste 1 cm lungime – şi în mod incredibil virăm. După ce trecem de centrul curbei, Prost dă a 2-a şi se propteşte în acceleraţie, stomacul meu intră iar în balans, şi maşina pleacă ca din tun. Schimbările de viteză se fac la peste 7.000 rot./min., iar urechile mele sunt pur şi simplu sedate. Încă trei-patru viraje şi ajungem din nou la locul de start.